Descoperă România
O insulă de latinitate în estul Europei, România este patria contrastului între peisajele naturale intacte și centrele urbane în plină dezvoltare, între tradițiile seculare ale poporului român și progresul neîncetat al societății moderne, între aspirațiile și tendințele occidentale pe de o parte și influența orientală pe de altă parte, toate aceste elemente îmbinându-se armonios în această țară străveche.
Geografie
Beneficiind de un relief bogat în varietate și splendoare, cu peisaje renumite precum cel vizibil de pe superbul pasaj Transfăgărășan sau virgina Deltă a Dunării, România oferă celor dornici să o descopere zone alpine, platouri izolate și formațiuni carstice, câmpii întinse și un litoral măreț, cu numeroase forme de relief intermediare. Cea mai impresionantă caracteristică a României este reprezentată de Munții Carpați, care, cu o lungime de peste 900 de kilometri și acoperind o treime din suprafața teritoriului, traversează țara de la nord-vest spre sud-est, curbându-se în forma literei U, și oferind în centrul curbei, în sud-estul Transilvaniei și nordul Munteniei, cele mai înalte și impunătoare piscuri și creste deasupra pantelor bogat împădurite. Deși mai mici ca Alpii europeni, munții românești, împodobiți cu peștere, chei, prăpăstii, sunt egali în splendoare și la fel de impresionanți. Vârful Moldoveanu este cel mai înalt, măsurând 2.544 m., iar grupele muntoase Retezat și Făgăraș povestesc tainele perioadei glaciare prin lacurile și masivele stâncoase apărute acum 10.000 de ani. Aceste lanțuri, împreună cu Munții Bucegi, Piatra Craiului, Munții Apuseni și celelalte numeroase creste ale Carpaților României sunt încă acoperite, în mare parte, de păduri de pini și conifere, care împreună cu bogata faună sunt amintire perenă a belșugului acestei țări.
Cele două treimi ale României neacoperite de Carpați sunt ocupate, în cea mai mare parte, de dealuri și podișuri, care sunt casă a livezilor și podgoriilor, a fâșiilor de teren ale agricultorilor care cultivă cereale, legume, plante. Aceste sate, prin vechiile gospodării rurale, scunde, din lemn, cu acoperișuri ascuțite și porți colorate, care ascund în spate ogrăzi și livezi, sau căpițe de fân având pe fundal Carpații, dau culoare și un spirit deosebit țării. Iar aceste întinderi de pământ amintesc de trecerea și frumusețea naturală a timpului, prin verdele aprins și vibrant al câmpiilor în timpul primăverii, inundate vara de auriul grâului, a florea-soarelui sau a plantelor de rapiță, tăcute de albul orbitor a zăpezii așternute iarna, și acoperite cu simfonia fagilor arămii la poalele colinelor toamna. Aceste peisaje pot fi admirate de la dealurile maramureșene până în câmpiile Dobrogei, unde monotonia podișului este spartă de Munții Măcin, cei mai vechi munți din România, cu o vârstă între 543 de milioane și 65 de milioane de ani.
Dar frumusețile României nu ar fi întregi dacă nu s-ar povesti despre Delta Dunării. Ocupând o suprafață de 5.800 Km², între 10 metri și -4 metri sub nivelul mării, alcătuită din grinduri nisipoase, plauri, canale și mlaștini, este cel mai tânăr teritoriu al României, format acum 13.000 de ani când Golful Tulcei a fost umplut de aluviuni. Datorită biodiversității uimitoare, compusă din peste 300 de specii de animale care trăiesc sau trec în deltă, precum pelicanul alb care constituie cea mai mare populație din afara Africii, cormoranul pitic, lebăda, stârcul galben, vulpi, vidre, enoți, cai semisălbatici, și peste 45 de specii de pești de apă dulce, dar și datorită vulnerabilității deltei, aceasta a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, fiind clasificată ca rezervație a biosferei la nivel național în România și ca parc național în taxonomia internațională. Delta Dunării oferă cele mai impresionante spectacole între lunile aprilie și septembrie, când se pot face excursii pe intimele canale ale acestei zone misterioase.
Istorie
Locuită de peste 36.000 de ani, după datarea făcuta scheletelor din Peștera cu Oase din Oltenia, România s-a aflat încă din preistorie la un punct nevralgic de trecere, între Europa și Asia, popoarele neolitice folosind această zonă de pasaj în călătoriile lor spre vest, iar unele dintre acestea, precum tracii, s-au așezat pe acest teritoriu 2.500 î. Hr. O mie cinci sute de ani mai târziu, descendenții acestui popor viteaz și înțelept, cum îi definea Herodot, încă locuiau acolo, în Transilvania, Moldova și Valahia. Cunoscuți de romani ca daci, și de către greci sub numele de geți, acest popor a reușit să se extindă admirabil sub Burebista (aprox. 82 – 44 î. Hr) și Decebal, pentru a fi ocupat apoi de latini sub împăratul Traian în anul 106 d. Hr. pentru metalele prețioase din zonă. Deși provinciile fostei Dacia au fost romanizate și romanii s-au amestecat cu restul populației, în anul 271 d. Hr a fost impusă retragerea aureliană, datorită amenințării triburilor germanice și asiatice. Pe parcursul mileniului următor, aceste triburi, precum goții, hunii, alanii, gepizii, tătarii, au folosit România drept culoar de trecere, favorizați și de nesiguranța regiunilor istorice care vor forma succesiv România modernă – Dobrogea, Moldova, Transilvania și Țara Românească – și care s-au aflat sub dominația ungurilor, habsburgilor și turcilor.
La începutul evului mediu, comunitățile românești erau adunate în centre numite moșii, relativ aproape unele de altele și fortificate împotriva eventualilor invadatori străini. În timp aceste comunității au început să se asocieze între ele odată cu preluarea puterii unor conducători numiți voievozi și care au format de-a lungul vremii voievodatele Valahiei, a Transilvaniei și a Moldovei. În secolele ce au urmat lupta pentru preluarea și menținerea puterii s-a înăsprit datorită formării unor mari state și imperii în zonele alăturate, în special influența otomană, care după cucerirea Constantinopolului a văzut prin meleagurile românești posibilitatea de a intra treptat în Europa. Românii s-au văzut așadar nevoiți secole la rând să recurgă alternativ la lupta armată sau la plata de tributuri pentru a-și păstra autonomia, deși au pierdut independența, perioada această fiind marcată de către ingerințele turcești în teritoriile române. Situația s-a schimbat când în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, România s-a alăturat Rusiei împotriva Imperiului Otoman și a reușit la finele acestui conflict să-și capete independența, fiind astfel recunoscută ca stat sub numele de Regatul României. Noul stat, situat geografic între imperiile Otoman, Austro-Ungaria și Rusia și Regatul Serbiei, privea cu speranță înspre vest, în special spre Franța, pentru modelele sale culturale, educaționale și administrative. În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei, iar până la sfârșitul războiului, imperiile austro-ungar și rus s-au dezintegrat; Adunarea Națională în Transilvania și Sfatul Țării în Basarabia și Bucovina și-au proclamat Unirea cu România, iar Regele Ferdinand s-a incoronat Rege al României la Alba Iulia in 1922.
În urma celui de-al Doilea Război Mondial, întreaga situație a României a fost schimbată cu preluarea puterii de către forțele comuniste și abdicarea Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, însemnând sfârșitul ultimei monarhii din Europa răsăriteană. Succesivele evoluții și schimbări pe toate planurile din țară au aruncat România într-un regim brutal de opresiune și abuzuri, care au marcat unul dintre cele mai negre capitole ale istoriei române, motiv pentru care mișcările revoluționare din 1989 au fost sprijinite de aproape întreaga populație.
Aflați la poarta Europei, la granița dintre creștinism și islam, în zonele de conflict a intereselor puterilor otomane, habsburgice, ungurești și ruse, românii au trebuit de-a lungul secolelor să-și arate valoare în nenumărate feluri pentru a dăinui, prin vitejia în lupta și spiritul strategic a marilor conducători precum Basarab I (aprox. 1310 – 1352), Mircea cel Bătrân (1386 – 1418), Ștefan cel Mare (1457 – 1504) și prin spiritul pragmatic care pentru supraviețuire impunea uneori supunerea, alteori alianțele militare strategice, câteodată sporadice acte de rezistență și alteori fuga în munți. Totodată trăsătura istorică a românilor este puternica credință ortodoxă care i-a ținut aproape în aceste milenii, deși au existat numeroase tentative atât din partea otomanilor sau din partea habsburgilor cât și din partea regimului comunist de a schimba credința majorității populației.
Cultura
Născută prin amalgamarea unor tărâmuri și influențe diferite și fiecare cu specificul ei, România de astăzi se bucură de contribuțiile trace și latine, ce au fuzionat treptat și s-au armonizat cu cele asiatice și germane, franceze și slave, grecești și ungurești, iar aspectele culturale, începând de la arhitectură și mergând până la literatură și muzică, mărturisesc toate acest bogat trecut.
Cel mai evident contrast în România este între centrele urbane în plină dezvoltare prin explozia mall-urilor, café-urile, a reclamelor frenetice și a unei mulțimi impresionante de clădiri și zonele rurale încă neatinse, unde ritmul vieții pare să înceatinească în cinstea acelei imagini ale satului ideal care încă persistă în mintea românilor și în imaginația orășenilor străini care tânjesc după o întoarcere la pământ. Așadar dacă în orașe viața se desfășoară neîncetat sub doleanțele societății moderne, via moștenire rurală prezintă o poartă spre trecutul Europei, care cuprinde meșteșuguri tradiționale precum torsul, țesutul, sculptura în lemn, prelucrarea metalelor, pictura icoanelor pe sticlă și a ouălor. Există de asemenea încă obiceiuri tradiționale legate de creșterea oilor, construcția caselor, arat sau clăditul căpițelor de fân, precum și o serie de activități menită să întâmpine venirea primăverii în ziua de Sf. Gheorghe. Deși tentativele de industrializare și mecanizare a zonelor rurale din timpul comunismului au fost marcate de abuzuri și violențe, spiritul național românesc s-a păstrat în aceleași modalități ancestrale în aceste zone în care pare că s-a născut eternitatea.
Se regăsesc așadar influențele tradițiilor țărănești în mulți poeți și compozitori care au cules și înregistrat limbajul popular, muzica populară, dansurile și melodiile. Scriitori și muzicieni renumiți precum Anton Pann (aprox. 1796/98 – 1854), Mihai Eminescu (1850 – 1889), Vasile Alecsandri (1821 – 1890) și Alecu Russo (1819 – 1859) au investit timp și energii în descoperirea rădăcinilor culturale ale patriei. Acești scriitori s-au făcut cunoscuți grație Junimii, mișcare literală cu sediul la Iași, înființată de criticul Titu Maiorescu (1840 – 1917), politician conservator care a dorit promovarea culturii românești contrapusă imitației servilă a stilului vest-european. Adepți ai acestei mișcări au fost Ion Creangă (1839 – 1889), ale cărui povești pline de spirit din copilărie încă sunt mărturie a vieții rurale de odinioară, dramaturgul satiric Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) sau Liviu Rebreanu (1885 – 1944). Acesta din urmă, împreună cu Mihail Sadoveanu (1880 – 1961) și Marin Preda (1922 – 1980), au publicat romane care prezintă viața țăranilor, conflictele și aspirațiile acestora.
Spiritul românesc se regăsește puternic și în descendența creștină a populației, peste 80 la sută aparținând în prezent Bisericii Ortodoxe Române, care susține, după izvoarele istorice clasice, că a fost creștinizață de însuși Sf. Andrei prin predicile ținute dacilor în Sciția Minor, Dobrogea modernă. Spiritualitatea profundă se regăsește în cele aproape 400 de mânăstiri ortodoxe din țară, unde peste 8.000 de călugări și călugărițe se îngrijesc de lăcașurile sfinte, găzduiesc credincioșii ce caută odihnă și reculegere și mărturisind puternica devoțiune a poporului român. În aceste sanctuare, și în bisericile ortodoxe din toată țara se poate observa una dintre cele mai impresionante manifestări ale artei românești, care prin maiestate catedralelor sau a umilelor bisericuțe de țară, acoperite de fresce interioare sau în exterior, unice prin calitate și bogăție, ilustrează povești creștine și spiritul locului.
România este de asemenea cunoscută pentru teatrul, muzica, filmele și operele autorilor ei. Printre aceștia se numără bine-cunoscutul Eugen Ionescu (1912 – 1994), dramaturg care a pus bazele teatrului absurdului, regizorul Lucian Pintilie (n. 1933), regizorul de film și teatru Andrei Șerban (n. 1943), poeții subversivi și critici a regimului comunist Marin Sorescu (1936 – 1996) și Ana Blandiana (n. 1942). De asemenea, în domeniul artelor vizuale, deși mai puțini cunoscuți peste hotare, unii dintre ei au căpătat renume de onoare. Amintim sculptorul Constantin Brâncuși (1876 – 1957), adoptat de Franța, creator a unor opere inovatoare precum “Pasăre în spațiu” sau “Coloana infinitului”, impresionistul Nicolae Grigorescu (1838 – 1907), cel mai cunoscut pictor român care prin operele lui, precum seria de pânze “Car cu boi”, demonstrează o înțelegere profundă a personajelor, în mare parte țărani simpli și modești.
