România şi Italia sunt două importante state în cadrul Uniunii Europene, cu tradiţii culturale, politice, juridice, istorice şi economice bine definite, care colaborează în beneficiul propriilor cetăţeni şi al celor comunitari, participând activ la activitatea instituţiilor Uniunii. Legate de originile istorice comune, de viziunea pe care o împărtăşesc în privinţa necesităţii dezvoltării relaţiilor bilaterale, în cadrul cărora schimburile economice au o pondere substanţială, România şi Italia au păşit în secolul XXI conştientizând necesitatea de a-şi cunoaşte şi preţui istoria, promovând o cultură a memoriei în măsură să cinstească înaintaşii, dar şi să constituie o sursă de învăţăminte pe temeiul cărora viitorul să poată fi construit pe principii unanim recunoscute, care să excludă arbitrariul şi utilizarea forţei în soluţionarea diferendelor de orice fel la nivel regional şi internaţional. În calitate de ţări membre ale Uniunii Europene, România şi Italia sunt angrenate în procesul de menţinere a echilibrului şi păcii la nivel continental şi internaţional, asumându-şi principiile dreptului internaţional, normele dreptului Uniunii Europene şi măsurile de guvernanţă specifice statului de drept.

La 21 aprilie/3 mai 1873 s-a deschis prima agenţie diplomatică română la Roma, devenită apoi reprezentanţa diplomatică a României în Regatul Italiei prin Legea din 2/14 februarie 1879. La 24 noiembrie/6 decembrie 1879 Italia a recunoscut independenţa României şi l-a numit pe contele Giuseppe Tornielli Brusati di Vergano în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Bucureşti; ca urmare, la 3/15 februarie 1890, România l-a numit pe Nicolae Kretzulescu trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Roma. Raporturile politico–diplomatice româno–italiene au înregistrat un parcurs fluctuant, datorat influenţei asupra politicii externe a celor două state a evoluţiilor pe plan internaţional şi a opţiunilor guvernelor lor induse de obiectivele şi interesele naţionale. De-a lungul timpului, relaţiile de cooperare dintre cele două state s-au dezvoltat şi consolidat, iar în ultimele decenii au condus la susţinerea şi implementarea unor importate proiecte comune, regionale şi internaţionale, dar şi la promovarea tradiţiilor proprii şi europene. În contextul mai amplu al relaţiilor româno–italiene, dialogul juridic a ocupat un loc important: Codul civil român din 1864 s-a inspirat, în parte, din (proiectul) Codului civil Pisanelli; Codul comercial din 1887 a avut ca model codul italian din 1882; şcoala de drept italiană a constituit, în multe privinţe, o sursă de inspiraţie pentru doctrina juridică românească, iar în perioada interbelică, cooperarea ştiinţifică în domeniu, cu precădere pe plan universitar, a cunoscut momente relevante prin contribuţiile unor personalităţi de prestigiu.

Prezenţa culturală instituţională română în Italia este datorată, în primul rând, activităţii Accademiei di Romania din Roma şi Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, ambele fondate în perioada interbelică, cu activitate notabilă în domeniul cercetării istorice, arheologice şi lingvistice, al creaţiei artistice şi în general a promovării culturale. În unsprezece universităţi italiene – Bari, Cagliari, Cosenza, Milano, Napoli, Padova, Pisa, Roma, Torino, Udine, Veneţia – sunt instituţionalizate cursuri de limbă şi literatură română, cultură şi civilizaţie românească, iar în şcoli elementare şi gimnaziale din numeroase regiuni italiene se desfăşoară, sub coordonarea Institutului Limbii Române din Bucureşti, cursurile din cadrul programului Limbă, cultură şi civilizaţie românească dedicat prioritar elevilor de naţionalitate română.

La Bucureşti funcţionează Institutul Italian de Cultură care, în strânsă colaborare cu Ambasada Italiei în România, promovează valorile culturii italiene, învăţământul în limba italiană, organizează manifestări cultural–artistice (săptămâni ale cinematografiei italiene, conferinţe, concerte, expoziţii etc.), contribuind astfel la dezvoltarea relaţiilor culturale italo–române.

Lucrările Colocviului vor viza cunoaşterea şi analiza multiplelor aspecte ale relaţiilor bilaterale româno–italiene, pe două domenii majore:

1. juridic:
   – moştenirea antichităţii romane – dreptul roman şi tradiţia lui jus commune; punţi cultural–juridice; identitate constituţională şi integrare europeană.
2. istorico–filosofic:
   – raporturi/interferenţe italo–române; modele; mentalităţi; percepţii; reprezentări.

I. Atât România, cât şi Italia aparţin sistemului juridic romano–germanic, asimilând moştenirea dreptului roman şi dezvoltările lui specifice în decursul istoriei în regiunile europene. Latinitatea limbii şi romanitatea dreptului reprezintă aspecte determinante ale identităţii naţionale, care au avut un rol determinant în evoluţia istorică, afirmarea naţiunii în procesul de modernizare şi înfăptuire a unităţii statale şi în exprimarea specificităţii în contextul integrării europene şi al mondializării.

Procesul de constituire a statului modern român şi italian a cunoscut asemănări, elemente comune, episoade de sprijin reciproc, în spiritul afirmării aspiraţiilor naţionale şi al progresului economic şi social. Asemănările de destin istoric şi solida moştenire comună juridico–culturală au făcut ca unele acte legislative italiene să servească drept model modernităţii juridice româneşti şi, în acelaşi context, a existat un viguros dialog între specialiştii în drept dintre cele două ţări, precum cel din domeniul dreptului penal şi filosofiei dreptului promovat de cărturarii Giorgio Del Vecchio şi Mircea Djuvara. Ca state membre ale Uniunii Europene, cele două ţări acordă o atenţie deosebită receptării şi aplicării dreptului comunitar, fiind totodată preocupate şi de păstrarea şi manifestarea propriilor virtuţi identitare juridico–constituţionale, inclusiv în contextul mondializării. Cu asemenea premise, continuarea şi consolidarea dialogului cultural–juridic bilateral, în condiţiile actuale, reprezintă o prioritate pentru ambele ţări, ca element de dezvoltare într-o Europă comună şi o societate globalizată.

II. Relaţiile şi interferenţele româno–italiene, pe plan politico–diplomatic, economic, militar şi cultural, reprezintă cea de-a doua componentă a acestui proiect, care-şi propune reflectarea din perspectiva istorico–filosofică, culturală în sens larg, a aspectelor ce au constituit componente ale legăturilor dintre cele două culturi şi civilizaţii cu rădăcini comune, în contextul desfăşurării primului conflict mondial şi al evenimentelor care au dus la înfăptuirea, consolidarea şi recunoaşterea internaţională a Marii Uniri. Istoricii şi gânditorii din spaţiul românesc au manifestat de-a lungul timpului o evidentă aplecare spre cultura şi spiritualitatea spaţiului latin, izvorul comun al latinităţii, apartenenţa la aceasta constituind unul dintre temeiurile conştiinţei naţionale româneşti. Mentalităţi şi ethosuri înrudite, deschiderea şi interesul reciproc dovedite în plan politic, economic, cultural arată, fără îndoială, faptul că cele două culturi şi civilizaţii au (re)descoperit afinităţi care îşi aveau originea în trecutul istoric. Înfăptuirea Marii Uniri de la 1918 a reprezentat atingerea unui deziderat naţional, pe fondul sacrificiilor din perioada războiului şi a ocupaţiei străine, dar şi al unor oportunităţi pe plan regional şi internaţional fructificate cu abilitate şi determinare de România. Raporturile româno–italiene sunt parte a acestei complexe evoluţii a relaţiilor internaţionale care au dus, atât în perioada războiului, cât şi în anii tratativelor pentru încheierea păcii, la dinamizarea relaţiilor bilaterale. Aprofundarea acestora, ca şi mai buna cunoaştere a altor aspecte istorice şi culturale ale raporturilor româno–italiene, reprezintă tot atâtea obiective ale lucrărilor manifestărilor ştiinţifice.